De ce trebuie „să știm” cine suntem, când putem pur și simplu „să fim”? Asta e ceea ce crede, după 40 de ani de carieră, unul dintre cei mai buni regizori contemporani italieni. Om onest și extrem de prietenos, Daniele Luchetti a fost distins sâmbătă seara în cadrul TIFF.23 cu Premiul Special pentru Contribuția adusă la Cinematografia Mondială.
Citat: “Cred că regizorul care se povestește prea explicit, prea conștient, poartă de fapt o mască. Eu nu vreau să port măști.”
Cum a fost experiența de sâmbătă seara la TIFF.23 și ce v-a impresionat cel mai mult?
Cu siguranță, cel mai frumos și interesant lucru a fost faptul că directorul artistic al festivalului, Mihai Chirilov, a pus laolaltă trei filme realizate pe parcursul a 30 de ani, dar care au lucruri în comun. Eu, unul, nu mi-am dat seama niciodată de acest lucru, pentru că între fiecare dintre ele există atât de multă muncă și atât de multe alte proiecte. În schimb, Chirilov a găsit un fir comun interesant de care nu mi-am dat seama până acum. Iar sâmbătă, vizionând două filme (Încredere și Școala) cu publicul și simțind că există ceva în comun, m-a surprins foarte mult. Atunci când faci această meserie crezând că filmele tale nu au nimic în comun, iar apoi descoperi că, de fapt, există ceva care le unește, e frumos și revigorant.
Ce anume vă inspiră în meseria dumneavoastră? De unde vă inspirați pentru filmele pe care le regizați?
Pentru mine… Pentru mine sunt oamenii. Sunt ființele umane și relațiile dintre ele. Îi observ în cărțile pe care le citesc, în filme, în benzile desenate. Nu mă interesează super eroii, nu mă interesează filmele de acțiune, nu mă interesează deloc. Dar îmi plac foarte mult filmele care surprind relațiile dintre oameni și filmele de groază. Îmi plac pentru profunzimea lor, pentru că surprind temerile și dorințele oamenilor. Acestea sunt lucrurile care mă surprind cel mai mult atunci când văd un film. Oamenii și nu mecanismele, nu efectele speciale nu. Și în munca mea îmi place să reproduc ceea ce se întâmplă între oameni.
Încredere este al treilea film din cariera dumneavoastră care se bazează pe romanele lui Domenico Starnone. Ce vă atrage atât de mult la operele sale?
Ei bine, Domenico, când explorează ființele umane, coboară în adânc și în acel adânc suntem cu toții, sunt și eu acolo. Un alt lucru care mă atrage la operele lui este felul în care reușește să creeze structuri narative foarte particulare, inovatoare, care se bazează, de asemenea, pe mecanismele povestirii polițiste, pe mecanismele dramei, și sunt dispozitive narative rezolvate. Și atunci sarcina mea devine aceea de a înțelege cum pot să recreez în film ceea ce el creează în scris. Nu este ceva automat sau rapid. Uneori chiar mi-a luat mult timp să scriu. De exemplu, pentru Școala (La Scuola) am lucrat trei ani, iar Încredere (Confidenza) a fost o muncă de doi ani și ceva. Aceste filme par ușoare, dar nu sunt deloc așa. Ceea ce a fost ușor și rapid, de exemplu, a fost Legături (Lacci). De ce? Pentru că am încercat să folosesc cartea aproape ca pe un scenariu, deci să păstrez o mare parte din dialoguri, cuvinte și așa mai departe. În schimb în Școala cât și în Încredere am încercat să spun lucrurile cu o altă limbă decât cea a cinematografiei. Iar această „traducere” a luat destul de mult timp.
Cum reușiți să transpuneți atât de multe pagini de proză scrisă într-un singur film?
Aceasta este o muncă diferită de fiecare dată. În Legături am încercat să folosesc cartea de parcă ar fi un scenariu de teatru, de aceea este un film foarte teatral. În schimb, Încredere este un film în care frica și sentimentul de neliniște trebuiau povestite într-un alt mod. După mult timp, mi-am dat seama că trebuia să folosesc limbajul thriller-ului. Nu mi-am dat seama de asta imediat, a fost ceva la care am ajuns pe parcurs. Astăzi acea formă pare corectă, pare singura posibilă, dar până acolo a trebuit să explorez mai multe căi. De exemplu, în cărți se scrie: „Personajul simțea că toată lumea îl urăște.” Cum poți să transmiți asta într-un film? Trebuie să creezi scenele potrivite. De exemplu, în Încredere (Confidenza) relația dintre Pietro și Teresa până la despărțire este surprinsă în trei pagini de roman. Eu surprind asta într-o oră de film. Astfel și dimensiunea a ceea ce se povestește se transformă în cinematografie.
Cum v-ați descrie personal din punct de vedere al viziunii artistice?
Cred că în momentul în care începem să ne descriem pe noi înșine ne pierdem. Dacă îmi aranjez imaginea încep să fac filme care sunt toate la fel. Și nu-mi plac regizorii care fac mereu același film, în afară de câteva excepții. Când mă gândesc la mitul meu, care este Fellini, el a făcut mereu filme diferite. A fost mereu el însuși, dar filmele lui sunt complet diferite unul de altul. De exemplu, nu există nicio asemănare între La strada, La dolce vita sau Amarcord. Așadar, în momentul în care te descrii pe tine însuți înseamnă că deja te supui unui clișeu despre tine pe care l-ai creat chiar tu. Însă un lucru pe care îl pot spune este că sunt un regizor care a încercat mereu să se schimbe. Și totuși când mă uit la filmele mele chiar și după treizeci de ani regăsesc mereu o parte din mine. Cred că regizorul care se povestește prea explicit, prea conștient, poartă de fapt o mască. Eu nu vreau să port măști.
Înțeleg. Deci simțiți că fiecare film pe care îl regizați vă schimbă câte puțin?
Fiecare dintre filmele mele spune un pic despre cum am fost la momentul la care le-am regizat. Chiar și la TIFF.23, am văzut un film (La Scuola) pe care l-am regizat când aveam 35 de ani, iar acesta povestește exact cum eram la 35 de ani. La acel moment nu mi-aș fi putut da seama, dar descopăr acum, de la distanță. În acel film văd un regizor tânăr care are un anumit tip de gust la un anumit tip de talent. Și când o să văd Încredere (Confidenza) peste 30 de ani (sper să-l văd peste 30 de ani, să fie încă în lume), poate voi afla cum sunt acum.
Ce are special fiecare dintre cele trei filme pe care le aduceți cu dumneavoastră la TIFF.23?
Ei bine, Școala este un fel de poveste a „haosului fericit” și de neoprit la care se pretează școala pe care o urmărește. Un haos organizat, ca să zic așa. Legături este povestea haosului familial și a daunelor care se produc în familie și care se răsfrâng peste generații, în timp ce Încredere este povestea unui haos intern. Așadar, există trei conflicte foarte puternice: conflictul din interiorul unei instituții sociale (școala), conflictul din interiorul unei instituții familiale și cel din interiorul ființei umane.
Vorbind despre Încredere, care este secretul dumneavoastră în crearea suspansului care crește pe parcursul filmului, ținând spectatorii cu sufletul la gură?
Secretul este existența unei găuri care te atrage irezistibil, pentru că vrei să știi ce se află în interiorul ei. La fel ca filmele polițiste, Confidenza este o poveste polițistă a sufletului. Este o crimă misterioasă a sentimentelor. Așa că, încet încet, îți dai seama că ești implicat, nu într-un mister care va fi rezolvat prin deslușirea criminalului în serie sau ceva de genul ăsta, ci în ceva care te privește. Și astfel, acest mecanism simplu te transportă dintr-un plan al curiozității exterioare într-un plan al introspecției. Acesta este secretul filmului.
Când vă uitați acum la Încredere, atât din perspectiva regizorului cât și a unui spectator obișnuit, ce anume vă atrage cel mai mult? Există ceva ce vă face să gândiți: „Wow, chiar sunt bun!”?
Nu, nu mă gândesc niciodată la cât de bun sunt. Deși pot să văd cât de mult succes are Încredere. Filmul a ieșit de câteva luni și ar trebui să fiu deja plictisit de el, dar de fiecare dată când are o proiecție și se ivește să fiu în sală când începe ca să văd dacă volumul este bun, ajung să rămân până la sfârșit. Și pentru că filmul este foarte lung, evident că exercită acest efect de magnetism și asupra mea. Acest mister care există în film, această tensiune… Este un mecanism care în mod evident funcționează tocmai pentru că funcționează în primul rând asupra mea, care l-am făcut.
Există ceva ce îndrăgiți în mod particular? Poate o scenă preferată?
Sunt niște scene inutile, care sunt complet defazate, adică, care într-o aliniere de scenariu ar fi fost tăiate și în schimb, că acele scene sunt interesante. De exemplu, există o scenă în care familia ia masa pe terasă cu fiica lor și cu încă două persoane. Nu se întâmplă nimic în esență nimic, dar în acea scenă există un sentiment perpetuu de stânjeneală. Îmi place foarte mult pentru că am lucrat la subtexte, iar subtextul acelei scene este pur și simplu absurd. Nu este psihologic. În timp ce filmam scena se auzea concertul unui cântăreț faimos, Renato Zero, aflat la doar 10 Km distanță. Muzică ajungea distorsionată, deformată, de nerecunoscut. Le-am să o asculte în timp ce își interpretează rolurile și să vorbească doar atunci când muzica le permite. Asta a creat un sentiment foarte ciudat de suspendare în acea scenă. Nimeni nu știe care este acea distragere a atenției pe care o au actorii. Îmi place mult acest detaliu din film. Iar pe parcursul realizării filmului au fost multe situațiile de acest tip.
Am observat în Încredere o combinație atentă între scenele filmului și muzică. Ați putea să îmi spuneți ceva despre acest aspect?
A fost multă muncă creativă, pentru că din fericire am avut ca și colaborator un muzician grozav, Thom Yorke. El nu știa foarte bine italiana, așa că a văzut ceva diferit în film. De exemplu pentru că nu era influențat de limbă de multe ori chiar dacă era vorba despre o scenă de iubire, spunându-le actorilor să transmită frică, el lucra la frică. Și chiar dacă asta este în esență greșit, a creat o coloană sonoră inedită. Am vrut mereu „să greșim” coloana sonoră.
Cum a fost experiența de pe platoul de filmare Încredere?
Dar munca cu actorii?
Trebuie să spun că este un film în care toată lumea avea încredere în toată lumea. Toată lumea a spus că scenariul este foarte ciudat, dar ne-am pus cu toții în mâinile celorlalți. Din când în când Elio (Germano) îmi spunea că nu înțelege nimic din ceea ce facem. Spunea „Dar ce film e ăsta?” A fost nevoie chiar de încredere (spune râzând).