După un îndelung șir de filme dezbătute în stânga și-n dreapta care a culminat cu alegoria biblică mother! în 2017, Darren Aronofsky nu avea cum să revină decât cu un alt film controversat. Adaptat după o piesă de teatru de Samuel D. Hunter, care a semnat și scenariul, Balena spune povestea unui bărbat suferind de obezitate morbidă care, aflat în ultimele zile de viață, încearcă să se apropie de fiica înstrăinată. Ceea ce Aronofsky a descris ca un „exercițiu în empatie” a divizat însă internetul: într-o tabără cei care i-au criticat simplitatea și lipsa subtextului (ce film de Aronofsky nu a fost însă on the nose?), iar în cealaltă cei care s-au lăsat orbiți de prestațiile actoricești. Singurul lucru cu care toată lumea a părut să fie de acord a fost comeback-ul lui Brendan Fraser – the Brenaissance –, premiat inclusiv cu Oscar pentru acest prim rol principal în mai bine de zece ani.
Charlie (Fraser) e un profesor de literatură din Idaho. Predă cursuri online și, din cauza insecurității cu privire la cum arată, refuză să-și deschidă camera atunci când vorbește cu studenții săi. Își părăsește rar canapeaua din mijlocul sufrageriei, iar singura sa legătură cu lumea exterioară o reprezintă Liz (o Hong Chau terifică), asistenta sa medicală și cea mai bună prietenă. Tot ea e și vocea rațiunii din film, cea care-l îndeamnă pe Charlie să meargă la spital: tensiunea sa arterială este atât de mare încât probabil că nu mai are decât o săptămână de trăit. Acesta refuză categoric, susținând că nu are asigurare și nu-și poate permite tratamentul. În schimb, își sună fiica, pe Ellie (Sadie Sink, din Stranger Things), o adolescentă mizantropă pe care n-a mai văzut-o de când avea opt ani – își dorește să fie iertat pentru că le-a părăsit pe ea și pe mama ei pentru a fi cu iubitul său. În scenă mai apare și Thomas (Ty Simpkins), un tânăr misionar de la Biserica New Life, care-și croiește un adevărat țel din a-l converti pe Charlie.
Ceea ce nu știe Thomas, dar este pe cale să afle curând, grație lui Ellie, este că ideile sale conservatoare sunt responsabile pentru starea lui Charlie.
Balena nu-și ascunde originile teatrale: întreaga acțiune se desfășoară în apartament și pe terasa acestuia. Însă spre deosebire de alte filme recente bazate pe piese de teatru, ca Ma Rainey’s Black Bottom sau One Night in Miami…, nu se simte stagey; e suficient de inventiv vizual încât să nu devină repetitiv și sufocant fără motiv. Camera îl înconjoară adesea pe Charlie, care, lipit pe canapea, e soarele propriului univers. Iar Fraser e excelent în rolul bărbatului plin de regrete care a renunțat la a mai avea așteptări de la viață. Contrastul dintre fizicul său impozant și caracterul glumeț e captivant; ochii îi sunt oglindă pentru sufletul torturat și reușește să fie subtil chiar și în ciuda celor 135 de kilograme de proteze. Te ține lipit de ecran chiar și atunci când unele replici lipsite de finețe te fac să-ți dai ochii peste cap.
Un film imperfect despre vieți imperfecte, Balena vine o întrebare simplă: ne putem salva unii pe ceilalți? Și în ciuda unor impedimente, Aronofsky reușește să-i găsească un răspuns.