Oare să fi aflat Godard, înainte de a se fi hotărât să ne părăsească, în septembrie trecut? Să fi aflat că studenții de la Ecole des Beaux-Arts din Marsilia, la una dintre lecțiile lui Didier Morin despre Disprețul, au sărit să decupleze proiectorul în momentul derulării secvenței cu Brigitte Bardot, întrebându-și retoric partenerul: “Îți plac fesele mele? Dar sânii”? Combatantele #metoo, visându-se într-un netrăit ’68, s-au apucat să “deconstruiască”, în spiritul haotic al zilei, opera celui care toată viața nu a făcut decât să demonteze, sistematic, convențiile înseși ale cinematografului, ale realității, făcând din acest program unul dintre cele mai puternice seismografe ale contemporaneității. Poate a aflat, poate nu. Nu degeaba un exeget precum André S. Labarthe scria, cu două decenii în urmă: “Dacă cineaștii ar ști ce-i așteaptă, ar plânge tot timpul. Godard plânge, el știe ce-l așteaptă”.
A spus-o chiar el, încă de la sfârșitul anilor ’90, în monumentala sa operă Histoire(s) du cinéma: „Ceea ce a murit este cinematograful pe care l-am cunoscut noi, cel care se întinde de la Griffith până la mine, să zicem. Nu există artă în noul cinematograf pentru că o altă epocă nu există, încă”.
Să fie un „încă” al speranţei? La această întrebare dau din umeri. Ceea ce știu este că, la ceasul omagiilor pe care, în acest an, toate festivalurile importante îl aduc celui care și-a câștigat dreptul de a rămâne în istorie drept JLG, solicitată de AperiTIFF să scriu câteva rânduri, primele mele gânduri despre moștenirea lui Godard, marele creator de forme din care continuă să se înfrupte generații, au fost concurate de amintirea emoțiilor trăite la vederea și revederea amintitei Histoire(s), adevărată ceremonie a cinematografului. Acolo, omul emoţiilor de natură nemilos intelectuală, al extazului livresc, al cinismului de a etala, la vedere, măruntaiele unei arte abia înfiripate, de vreo sută și ceva de ani, m-a făcut să-mi scot batista, ca ultima midinetă la mijloc de telenovelă. Menirea unei istorii a cinematografului este – aşa am învăţat – să te pună pe drumul cel bun, să te ajute să te descurci, să-ţi faci o idee.
Mersul, în astfel de cazuri, este unul la suprafaţă, printre repere. Godard ne aruncă însă în adâncuri, în noaptea istoriei, acolo unde rădăcinile cinematografului se încolăcesc şi se pierd printre excrescențele fabuloase ale picturii, acolo unde se retrag de cum se aud sunetele marii muzici, dar se ivesc din nou când este vorba să se ia la întrecere cu cuvintele. Putem continua noi Istoria, cu chipul Nanei din A-și trăi viața și lacrimile ei împrumutate din imaginea lui Renée Falconetti din Patimile Ioanei d’ Arc, al lui Dreyer, cu Belmondo imitându-l pe Humphrey Bogart – “Strașnice, bătrâne Boogie” (Cu sufletul la gură). Și am mai putea adăuga tulburătoarea aserțiune cu care se deschide Disprețul, reverență pioasă a unui creator dureros de lucid, care adeseori și-a mascat neliniștea în histrionism: “Cinematograful a substituit privirii noastre o lume în armonie cu propriile dorințe”.