unteatru s-a adaptat rapid la contextul actual și a găsit soluții creative de a aduce spectacolele în casele oamenilor. Activitatea cu publicul a fost întreruptă, dar poveștile au continuat să fie transmise prin live streaming.
Spectatorii din București și nu numai au primit cu încântare acest demers, s-au bucurat și au aplaudat din confortul canapelei și cu grijă față de ceilalți. Rămâneți acasă, venim noi la voi.
Șerban Pavlu și Richard Bovnoczki au acceptat să ne răspundă la câteva întrebări între două reprezentații ale spectacolului The Sunset Limited.
Cum a fost să joci în spectacolul The Sunset Limited într-o sală goală, cu nimeni pe peron în afară de salvatorul tău, respectiv de cel pe care vrei să îl salvezi?
Șerban Pavlu: Joc de multă vreme, alături de Richard, spectacolul The Sunset Limited. Nu este un spectacol obișnuit, din cauza temei pe care o abordează, a absenței complete a artificiilor scenice, dar și a lungimii (și dificultății) partiturilor. Acesta e motivul pentru care obișnuim să trecem odată prin tot textul înainte de fiecare spectacol. Am crezut că această reprezentație jucată fără spectatori și transmisă live va semăna cu una din aceste repetiții. Că vom juca fără emoțiile inerente, care da, există în continuare, înainte și în timpul fiecărei reprezentații. Nu a fost chiar așa. Conștiinței faptului că suntem urmăriți chiar de mai multe persoane decât ar încăpea în mod normal în sala de la unteatru, i s-a adăugat o mică senzație de nesiguranță, pentru că lipseau reacțiile spectatorilor. Aceste reacții, care în realitate sunt mult mai numeroase și diverse decât s-ar putea crede, însoțesc și ghidează actorul pe parcursul întregului spectacol. Nu am să intru în detalii, dar mi s-a reconfirmat că miracolul teatrului constă în acest schimb de energii dintre actor și public, care influențează și chiar modifică spectacolul pe parcursul unei reprezentații. Acesta e motivul pentru care nu există două reprezentații identice ale aceluiași spectacol.
Richard Bovnoczki: Să joci un spectacol cu sala goală poate fi real doar în coșmarul unui actor/om de teatru, care după ce se trezește zice: Bleac, oribil vis. Altfel, nu e posibil, pentru că se anulează spectacolul dacă nu e public. Dar uite că această criză a făcut posibil acest lucru: să jucăm fără spectator în sală. Nu am avut public, e adevărat, dar idea că vom fi urmăriți de la distanță și că alături de noi, în sală și în afara sălii e o echipă mică, de câteva suflete, care face posibilă transmisia, ne-a ajutat să trecem prin experiența asta mult diferită de cum eram obișnuiți. Cum a fost? Ca să fiu sincer, straniu! A durat ceva timp până să mă pun pe șină și să fiu conectat la Șerban, la poveste și la mine însumi. Mă zăpăcea ceva și nu-nțelegeam ce. Reperele! S-au răsturnat reperele de ghidare. De fapt, erau cu totul alte. Unul esențial ar fi feedback-ul spectatorilor. Nu mă refer la un feedback de reacții: răs, oftat, aplaudat la scenă deschisă. NU! În niciun caz. Mă refer la pulsul sălii. La acel ceva care face Teatrul să fie unic. Viu! La acea simbioză care se crează între noi și public. Ei încep împreună cu noi spectacolul. Respirăm, ne montăm și ne pierdem împreună. Ceea ce dă viață teatrului, spectacolului. Despre acest feedback vorbesc. Din acest motiv, un timp rătăceam în mine și înafara mea. Puțin mai târziu am înțeles că trebuie să anulez partenerul din sală și trebuie să mă ancorez doar în povestea noastră, pe noi, iar camerele vor capta și amplifica acea poveste care se întâmplă în spațiul nostru. Repet, e mult diferit. Un alt reper diferit ar fi cel al filmării. Pentru că nu poate fi clasificat nici ca o filmare într-un studio, unde se stabilesc repere: de cameră, de acțiune, de replică etc. și nici un spectacol televizat cu publicul în sală. Deci, regulile se schimbă și din punctul ăsta de vedere. A fost bine că am trecut prin experiența asta. Pe 23 martie, luni, când vom juca din nou în aceiași parametri, ne va fi de folos primul spectacol.
Fără șoapte, fără telefoane care sună în timpul spectacolului, dar și fără aplauze. În ce fel crezi că se va schimba relația dintre actor și spectator odată ce vor fi redeschise teatrele?
ȘP: Sunt convins că odată cu sfârșitul acestei perioade, să sperăm cât mai scurte, de carantină, spectatorii vor regăsi ceea ce e imposibil de găsit în fața ecranului televizorului sau al calculatorului: actul viu, care se petrece în fața lor în mod irepetabil. Legat de telefoanele mobile, sunt convins că, dacă spectatorii și-ar putea imagina cât de mult afectează sunetul lor bunul mers al unei reprezentații, nici nu le-ar mai lua în sala de spectacol. Este îngrozitor de greu pentru actori sa revină la starea anterioară sunetului telefonului. Există spectatori care fotografiază sau filmează în timpul spectacolului ca și cum ar poza exponatele dintr-un muzeu (deși până și în majoritatea muzeelor fotografiatul este interzis). Există chiar spectatori care povestesc și comentează în timp real scenele care se desfășoară chiar în fața lor... Nu continui. Paradoxul este că tot ei, spectatorii, au cel mai mult de suferit. Pe lângă enervarea produsă actorilor de aceste practici contemporane, rezultă și o reprezentație mai slabă, mai "de serviciu". Așa cum am scris și mai sus, spectacolul de teatru este un act artistic viu, care se poate transforma chiar pe parcursul desfășurării sale. Pur și simplu cei care deranjează vor avea parte de un spectacol mai prost. Ironic, nu?
RB: Telefoanele care sună nu ne-au lipsit deloc! Însă, absența publicului... Ne vom revedea cu mare dor și drag, cu un suflet însetat de revedere.
Spectacolul este întâlnirea dintre două lumi, undeva la mijloc între ce a fost și ce va fi. Ce fel de gânduri te frământă cu privire la situația actuală, când nimic nu mai e cum a fost în urmă cu o săptămână și nici nu știm cum va fi?
ȘP: Este o întrebare care ar necesita o discuție mult prea lungă pentru aceste rânduri. Sunt convins că în aceste zile de vom avea cu toții mai mult timp pentru a reflecta la ceea ce e cu adevărat important în viețile noastre. Să sperăm că răspunsurile ne vor influența viețile de după criză.
RB: Suntem abia la început! Această perioadă va provoaca! Ca orice criză, va provoca lucruri rele și bune. Îmi doresc să vin în întâmpinarea celor bune, a gândurilor și ideilor care ajută parcurgerea acestei perioade de izolare. Încerc să mă las provocat în tot ce ține de partea frumoasă a profesiei mele și a umanului din mine.
Ce ne învață teatrul în vreme de criză?
ȘP: Că oricare ar fi problemele pe care le avem, înaintea noastră alții s-au confruntat și ei cu ele.
RB: Criza, de obicei, mai mult tulbură și sperie, găsești mai greu dispoziție pentru calm, liniște și luciditate. Dar totodată ea te situează într-o analiză proprie care te prezintă cu bune și rele așa cum ești și te constrânge să schimbi lucrurile care nu mai funcționează. Teatrul poartă în sine o genă terapeutică și cred că ajută mai ales în perioadele de criză fie ea mondială, fie personală.
Ce ai redescoperit în timpul petrecut acasă? Lucrezi la proiecte noi?
ȘP: Ca să fiu sincer, am fost extrem de bucuros să termin două lecturi începute în vacanța de iarnă. Și să încep altele. Dar și să recuperez din lista obligatorie de filme. Asta așa... la sectorul activități culturale. Am mai multe proiecte noi, din păcate stopate. Să sperăm ca vom reveni cât de curând la normal.
RB: Aceeași spaimă! Sunt obișnuit să lucrez de-acasă, dar sunt indisciplinat și asta îmi crează greutăți mari. Deci, nevoia disciplinei este o redescoperire veșnică pentru mine, indiferent de vremuri. Nu-mi ajunge viața la cât am de lucru.
În ce fel putem susține artiștii independenți și industria evenimentelor în perioada în care spațiile culturale sunt închise?
ȘP: Pe termen scurt, există conturi în care se pot face mici donații pentru independenți care în acest moment sunt complet abandonați. Pe termen lung, trebuie să conștientizăm faptul că există un număr mare de spectacole produse de artiști independenți. Aceste spectacole nu sunt cu nimic mai prejos decât cele din sectorul bugetar. Artiștii aceștia sunt în marea lor majoritate absolvenți ai acelorași scoli de învățământ artistic ca și bugetarii. Diferența este că de cele mai multe ori aceste spectacole sunt produse cu eforturi și riscuri financiare imense. Și că acești artiști nu beneficiază de niciun fel de asigurare socială.
RB: Au apărut inițiative lăudabile postate pe Facebook și creativitatea pe această temă va spori. Din păcate, ei sunt foarte expuși în perioada asta și sprijinul e firesc. Sunt artiști valoroși care funcționează ca freelanceri, dar mai ales cei tineri care sunt la început de drum se lovesc de o experiență dură de viață. Pentru mine, donațiile în sprijinul lor merită atenție.
Un gând pentru spectatori?
RB: Răbdare și chef de joacă pentru a avea putere și prospețime la lucru. Sănătate!
Credit foto: Tudor Panait