Cea mai recentă realizare a lui Lars von Trier combină un suprarealism obraznic cu delicatețe și groază cosmice.
Emily Noejovich
Anul acesta la TIFF avem ocazia să ne cufundăm în ultima realizare a lui Lars von Trier. Se numește Spitalul și fantomele lui: Exodul/The Kingdom: Exodus/Riget: Exodus (2022) și este un serial suprarealist cu 5 episoade, care va fi prezentat într-un maraton fără precedent de 5 ore azi la Cinema Arta începând de la ora 13:30. Maratonul include, desigur, o pauză, de 15 minute.
Pentru cei care nu sunt familiarizați cu numele, Lars von Trier este una dintre cele mai mari figuri ale cinematografiei din ultimele patru decenii. Opera danezului se construiește pe un mod distinctiv dinamic de povestire vizuală, care îi permite să combine o explorare sinceră a posibilităților meta-narațiunii și o reflecție asupra filmului ca mediu. Cariera sa împletește o reprezentare controversată a imaginarului religios și a clișeelor de gen, o examinare în contrast a formelor noastre concrete de ființă individuală și colectivă, precum și o atenție autentică la subiecte precum sacrificiul, mila și chiar sănătatea mintală. Deloc surprinzător, filmele sale au câștigat semnul distinctiv de a se juca cu îndrăzneală între granițele neliniştitoare, motiv pentru care lucrările lui se dovedesc de cele mai multe ori a fi un gust dobândit pentru nou-veniți și o ciudățenie reconfortantă pentru pasionați. Exodus (2022) nu este deloc o excepție, ci mai degrabă aplicarea regulii.
Acțiunea dramatică are loc într-un spital care găzduiește atât supranaturalul (demoni, fantome, exorcisme și înspăimântătoare fiinţe ciudate), cât și idioțienia umană cumplită. Spre deosebire de alte povești cu forțe supranaturale, îngrijorările cu privire la o posibilă creștere a acestora și impactul ulterior asupra întregului pământ nu există. Ele sunt puse deoparte după motto-ul „aia e”, omologându-le prezența la aceeași banalitate a acțiunilor oamenilor din spital și conturând astfel un univers absurd de care putem râde.
Un rezumat standard nu face cu adevărat dreptate seriei, datorită subploturilor concurente și a mitologiei dense. Din fericire, asta nu contează prea mult. Importantă este starea de spirit, tocmai fiindcă pe aceasta se stabilește meta-narațiunea lui von Trier. Când funcționează corect, spitalele pot fi considerate locuri de îngrijire, deoarece ele sunt în esență intersecția dintre viață și moarte, unde tragedia există în aceeași cameră cu recuperarea miraculoasă. Această idee este însă inversată, sugerând că impulsul birocratic-corporatist și prostia spitalului Riget sunt analoge cu răul fantomatic care zace îngropat în fundațiile sale. Referirea indirectă la adevăratul spital danez Riget din Copenhaga nu trebuie trecută cu vederea.
Într-o manieră care face ecoul lui Lynch, Lars von Trier revine la unele personaje și idei vechi, creând un amestec cu adevărat inspirat de suprarealism, groază și comedie neagră. Pentru cei care nu știu, Exodus (2022) face o referire la un serial al său din anii ‘90. Spectatorul nu trebuie însă să se îngrijoreze, deoarece nu este un „remake” sau „reboot”, spus pe englezește. Pare mai degrabă că autorul a vrut să să viziteze vechi prieteni și universuri fictive, ca un gest nostalgic și un potențial act de încheiere dat fiind pronosticul sordid al Parkinsonului cu care se confruntă. Aducând un omagiu sincerității nefiltrate a autorului, Exodus (2022) este o delicatesă obraznică, infuzată cu groază cosmică, care atinge proporții nebunești din punct de vedere biblic, dar din acest motiv nu este pentru toată lumea.