Timothy Leonard Spall s-a născut pe 27 februarie 1957 și a crescut în Londra, într-o familie modestă. Tatăl lui a lucrat la poștă, iar mama lui a fost coafeză. Pasiunea pentru actorie l-a acaparat încă din copilărie, când a intrat în trupa Teatrului Național de Tineret. A absolvit cursurile de la Royal Academy of Dramatic Arts, devenind ulterior Membru Asociat. Bucurându-se în prezent de un portofoliu impresionant de peste 150 de apariții pe micul și marele ecran, Spall a devenit cunoscut în domeniul cinematografic autohton când l-a interpretat pe Barry Spencer Taylor în serialul tragi-comic Auf Wiedersehen, Pet și la nivel mondial pentru rolul vrăjitorului Peter Pettigrew din seria Harry Potter. Regina Elisabeta a II-a l-a numit Ofițer al Ordinului Imperiului Britanic.
Veți primi un premiu pentru întreaga carieră la TIFF, iar cariera dumneavoastră se întinde pe mai mult de 40 de ani și 150 de roluri. Aveți vreun personaj de care încă vă simțiți legat?
Toate. Mereu mi-e greu să le dau drumul după ce am terminat. Unele au durat mai mult, deci cred că dl. Turner este important pentru că a durat multă vreme și contează procesul. Când lucrezi cu Mike Leigh, co-creezi personajul, este și creația ta, nu interpretezi scenariul sau personajul. Chiar și cu unele dintre personajele care nu au avut succes, mereu încerc să mă asigur că dau tot ce pot acelui personaj. Unele merg mai bine ca altele și unele sunt primite mai bine, dar le simt pe toate ca fiind parte din familie.
Filmul în care jucați, „Confort nordic”, va fi proiectat și la TIFF. Ce v-a atras la acest proiect?
Păi, m-a făcut să râd. Și m-a făcut să mă simt inconfortabil. Și m-a făcut să-mi pese de personaje când am citit scenariul. Iar eu nu râd așa de ușor. Sper că, dacă publicul îl vede, să râdă. Este o comedie neagră, e foarte pe gustul meu. Pur și simplu îmi place să văd oameni în situații extreme. Ceea ce este și greu, și amuzant în același timp este ca în viață, de fapt. Viața e un amestec de tragic și comic.
În 1996 ați fost diagnosticat cu leucemie, dar pare că nu v-ați oprit niciodată din muncit, cel puțin nu pentru multă vreme. De unde ați găsit forța să jucați în continuare?
Ei bine, mi-am revenit. A fost bine să nu mor. Și a fost bine, după ce că nu am murit, să mă întorc. Chiar înainte să mă îmbolnăvesc, am făcut Secrets and Lies/Secrete și minciuni, un film pe care l-am făcut cu Mike Leigh și care a avut un succes enorm când eram în spital și când începea să-mi fie mai bine. A câștigat Palme d’Or. A fost unul din filmele lui cele mai de succes. A primit multă atenție. Deci, când mi-am revenit, nu doar că eram încă în viață, ba chiar mă aștepta o foarte bună carieră în film, m-a impus într-un alt fel. Deci a fost un amestec. M-am îmbolnăvit, dar când m-am întors, perspectivele erau bune. Deci a fost bine.
V-a afectat în vreun fel modul în care jucați? În care vă priviți personajele?
Cred că, atunci când trăiești ceva care e oarecum extrem, asta îți dă încă un strat pe care să te bazezi. Te faci să înțelegi cu mai multă compasiune. Îți aduce multă profunzime și încă o bucată de experiență și atunci înțelegi mai bine, deci nu mai trebuie să joci atât de mult.
Mi-ați spus despre Mike Leigh. Ați colaborat pentru mai multe filme. Deci cum v-ați cunoscut? Și cum a evoluat relația în timp?
Ne-am întâlnit prima dată în 1981, făceam televiziune. Lucram împreună pentru BBC, la un serial BBC. Pur și simplu, el a cerut să mă vadă și am fost la o audiție. Apoi mi-a oferit rolul. Asta a fost în 1981, iar ultimul film pe care l-am făcut cu el a fost în 2013. Deci este o perioadă lungă. Și este una dintre asocierile cele mai de preț pentru mine, acea colaborare cu el. E ceva foarte important pentru mine. Iar proiectele sunt toate foarte diferite, e un geniu în domeniul lui. A creat și o tehnică. Și e minunat să fiu parte din acea lume, parte din echipa lui. Sunt foarte, foarte mulțumit că am fost părtaș la asta.
Publicul mai tânăr vă știe din Harry Potter. Cum a fost experiența de a juca într-o serie de filme diferite de alte proiecte?
Ei bine, fiecare dintre aceste filme a durat mult timp, pentru că am petrecut mult timp pentru a le realiza. De aceea sunt atât de bune. De aceea arată atât de interesant, pentru că fiecare dintre ele este făcut cu meticulozitate. Mergi undeva pentru o zi. Apoi aștepți șase săptămâni. Uneori, cu una dintre scene, am filmat o parte din scenă, pentru că restul trebuia să fie pe un alt platou, care se afla într-un alt studio. Așa că a trebuit să punem pauză timp de patru săptămâni, apoi să continuăm scena de unde am lăsat-o în altă parte. E ciudat. E interesant, pentru că este unul dintre cele mai mici roluri pe care le-am jucat, dar este cel pentru care sunt cel mai cunoscut. Și, dat fiind că este un rol mic, oamenii par să și-l amintească. Nu știu de ce, presupun că are un rol esențial în intrigă, nu? Îl vindecă pe tatăl lui Harry. Devine servitorul Lordului Voldemort și îl descoase și lasă să se perpelească, este un personaj interesant și are și un pic de textură, este și malefic și aproape că are șansa de a se mântui, dar nu, pentru că este vulnerabil și oribil în același timp.
E un personaj complex.
Da, este complex. Cineva care a trebuit să supraviețuiască unor lucruri foarte, foarte rele.
Și cum v-a afectat cariera după aceea?
Doar îi face pe oameni să știe cine ești și să spună „aaa, tipul ăla din Harry Potter”. Mai adaugă încă ceva. Și a fost minunat să lucrez cu Alfonso Cuarón și Mike Newell. Și apoi David Yates, adică cu mari regizori. Și lucrul la prima scenă, prima scenă pe care am făcut-o în Harry Potter, care a fost cu Gary Oldman, David Thewlis și Alan Rickman, Dumnezeu să-l odihnească în pace. Ăștia trei oameni și cu mine suntem cam de aceeași vârstă. Toți am venit împreună din teatru. A fost fantastic să fiu în acea scenă cu oamenii ăștia pe care îi cunosc de atâția ani, toți jucând aceste personaje. Apoi intri pe platou pentru machiaj. Să devii un star britanic. Să ai o țeavă înșurubată sau o pereche de urechi amuzante. Și toți acești oameni, acești actori fantastici cu care ai lucrat și pe care i-ai admirat toată viața ta: Maggie Smith, Emma Thompson, toți acești oameni care apar, fantastic! Și îi cunosc pe toți. Așa că e grozav, știi, e ceva gen „Oooo, bună, ce mai faci, John Hurt?” Fantastic. Distribuția este uimitoare.
Am citit o grămadă de citate interesante din alte interviuri pe care le-ați acordat și am aflat că aveți o filosofie de viață foarte fascinantă. Ne puteți spune puțin din ceea ce vă ghidează în viață și carieră?
Treaba cu meseria asta e că este o vocație, este o chemare. Aproape că te alege. Și apoi nu poți face nimic în privința asta. E mai degrabă o boală decât o alegere. Așadar, să ai această boală și apoi să fii capabil să o împlinești și să o exerciți. Și privilegiul de a lucra la aceste povești grozave care plac oamenilor cu adevărat și pentru care sunt dispuși să scoată banii pe care îi câștigă din buzunar, pentru a merge să le vadă. Acesta este un lucru minunat, iar puterea poveștilor se regăsește în tot ceea ce facem în viața de zi cu zi. Ceea ce alegem, hainele noastre, ceea ce purtăm. Este întotdeauna o poveste despre noi înșine. Ne spunem povestea despre noi înșine tot timpul. Așa că, să lucrezi în domeniul poveștilor este fantastic. Și să fii plătit pentru asta, să trăiești din asta, este și mai bine. Are suișurile și coborâșurile sale. Primești felicitări, dar primești și o mulțime de critici care spun lucruri oribile despre tine, și tot așa.
Trebuie să suporți și asta. Dar poveștile sunt cele importante. Faptul că oamenilor care nu sunt profesioniști, care nu trebuie să facă asta, pur și simplu le place. Uneori este chiar distractiv și îi face pe oameni să se simtă mai bine sau îi face să râdă. Uneori ești în situația de a-i învăța ceva, ei înțeleg ceva prin intermediul poveștii. Sau prin ceea ce faci tu cu personajul. Să ajungi la ceva care ar putea fi un factor declanșator și să spună de fapt: „of, Doamne, acum înțeleg!”. Acesta este un adevărat privilegiu și asta este treaba mea, să încerc să fac asta. Iar celălalt lucru este să fii bun cu oamenii. Asigură-te că ego-ul tău este întotdeauna sub control și că ego-ul tău ca actor nu este acela de a te ajuta să dai bine. Ci doar să facă personajul să dea bine. Și dacă faci personajul să arate bine, și tu vei arăta bine.