Unde merg elefanții

Unde merg elefanţii este un film în care nu apare niciun elefant. Este o poveste de iubire și prietenie, o pseudomelodramă, un puzzle și o comedie. Sau aproape o comedie.

Camera e la fel de neliniștită ca personajele. Foarte mult din Unde merg elefanții, cel de-al doilea lungmetraj semnat de Gabi Șarga și Cătălin Rotaru, este privit agitat, mișcat, de o cameră care urmărește orașul, viața, exterioarele și interioarele cu curiozitatea unui privitor flămând să vadă tot, să descopere tot cât mai rapid posibil. Este un procedeu care te pune în gardă și devine de așteptat odată ce o cunoști pe Leni (Carina Lăpușneanu).

În prima secvență în care apare, fetița strigă după Coaie, un cățel vagabond pe care îl hrănește cu sandvișurile primite la pachet. Leni este prea mică, parcă – și pentru modul în care vorbește, și pentru cât de singură este în multele peripluri prin București. Nu este însă un copil lăsat de izbeliște. Este îmbrăcată colorat și absolut tot din atitudinea ei răsuflă curaj și grabă. O grabă pe care o înțelegem gradual, pe măsură ce aflăm că este foarte bolnavă. 

„Ce poveste de căcat”, vine replica așteptată, aia pe care o ai pe buze atunci când ți se propune să vezi povestea unei fetițe adorabile care stă să moară. Însă Unde merg elefanții își marchează teritoriul cu atâta tenacitate și umor că nu ai realmente timp să te întristezi. 

Marcel (Ștefan Mihai) este și el agitat. Din alte motive, cu alte apucături, dar energia lui se lipește, ca pupatul apăsat pe obraz de prieten, pe nevoile lui Leni. În timp ce Leni strigă după Coaie, Marcel imită oameni pe stradă, întreabă femei dacă au chef de sex și își încasează palme. Iar în timpul ăsta, mama lui Leni (Alice Cora Mihalache) jonglează cu jobul de zi și cel de noapte, vinovat, ascuns de o perucă blondă, dar care îi permite să se descurce cu cheltuielile cu doctorii. 

Fiecare ascunde câte ceva, iar elefanții dintre ei, cei despre care nu vorbește nimeni, dar pe care toată lumea îi vede, că deh, sunt mari, devin și ei jucării în universul unui copil care are chef să trăiască acum, mereu, tot. Și al unui băiat care nu prea mai are chef, motiv pentru care ia în batjocură acum, mereu, tot. Și al unei mame care trăiește strict pentru altcineva. Și din trioul ăsta, pe valuri de râs și emoție, iese o concluzie mișto: că viața e de trăit mergând mereu înainte, mai ales după ce ai aflat că Leni a fost aici.